Un entry care merita cuvinte

Din seria:

mama unde esti
bate-ma de vrei
dar vino sa ma iei
mama unde esti
poti sa ma si bati
dar VINO SA MA IEI!

Trezit-m-am de dimineata la ora 6 :15, cum demult nu m-am mai trezit, dupa o noapte care chiar daca a durat 6 ore mi s-a parut extrem de lunga si plecat-am cu voiosie « pe munte, la curmatura » dupa cum stiau ai mei parinti. Dupa un sfert de ora de pregatiri pe bajbaite, ca sa nu i trezesc pe ai mei si sa pot evita astfel raspunsul la intrebarea « de ce pleci atat de devreme daca mergi doar pana la curmatura » am reusit sa ajung in statie unde cu maiestria-mi caracteristica mi-am rupt breteaua de la rucsac. Datorita acestui eveniment si datorita Andreei care nu prea reusea sa se faca gata, intreaga zi a fost denumita inca de la inceput « ziua incompetentei ». Cu toate acestea am avut parte de norocul dorit si am intalnit pe forestierul dinspre plaiul foii un camion dubios care ne a scutit de cativa km buni de mers pe jos. Ca tot ziceam ca n am mers niciodata cu un astfel de autovehicul, acum am avut ocazia si a fost destul de interesant sa mi simt ovarele inghetand pe tabla aia.

Am luat micul dejun (dominat de ceapa pentru unii) si ne-am baut cafelutza la cabana, Sanzi a fost jefuita de unul din cainii de acolo care a atentat la chocapicul ei si apoi am plecat spre marea drumetie. Spre mirarea mea nu prea am injurat pe drum, ma asteptam sa-mi dau iar duhul pe acolo, dar am fost cat de cat in forma. Am ajuns la refugiul Spirlea unde am si facut un popas de uscat tricouri si servetele umede, iar apoi am plecat spre spaima mea, lanturile, care apropo, mi au placut :D Am avut si doi tovarasi noi, pe care in schimb chiar i-am injurat: 2 catei prietenosi care stateau numai pe langa picioarele mele. De mentionat ca nu sufar animalele! Sau nu sufeream animalele…

Dupa un urcus ceva mai challenging decat simplul mers plicticos prin padure am ajuns sus la refugiul Grind, unde ne-a cam batut vantul, iar eu si prietena mea Andreea cu care m-am certat in clasa a 9-a ne-am adapostit in refugiu unde era mult mai cald si ne-am etalat talentele in ale cantatului, chiar daca noi nu mai suntem prietene din clasa a 9-a. Astea pana am fost “bruiate” de baieti cu mirosuri ciudate si ne-am bagat picioarele si am iesit in “bataia vantului”. Am dat o fuga si pe Piscul Baciului pentru ca aveam eu o presimtire ca o sa vad ceva interesant acolo, si da, am vazut 3 funduri albe! Nu dam detalii.

Cu forte noi si incantati de peisaj, am pornit de-a lungul crestei sudice, am facut exces de ciocolata, am vazut capre negre, flori de colt, “abruptisuri”, culmi peste culmi, biserica din magura :D si muuulte alte chestii dragute si minuni ale naturii, excluzand dealurile defrisate care aratau de-a dreptul sinistru. In tot acest timp m-am intrebat de ce mi-a zis Seba ca o sa mor, pana cand am inceput sa coboram pe un grohotis-abruptis-jnepenis-bolovanis unde am gasit raspunsul.

Am trecut si de asta, dar am dat de o mare-mare problema ! La 9 :30 incepea meciul si era foarte posibil sa nu ajungem pana atunci undeva unde ar putea baietii sa-l vada ! Asa ca am pornit lipa lipa prin padure… lipa lipa prin padure… si padurea devenea din ce in ce mai intunecata… din ce in ce mai multa… din ce in ce mai sinistra… cu sunete din ce in ce mai ciudate… cu marcaje din ce in ce mai rare… indeajuns incat sa ne dea flashuri cu ursi daramand craci sau aparand de dupa copaci. Aici am inceput si eu sa pretuiesc cei 2 caini care inca mai erau cu noi si care au supravietuit vitejeste. Bineinteles ca nu ma prea simteam in apele mele si imi rasunau in cap numai cuvintele mele cand ziceam ca eu nu o sa mai risc sa ma intalnesc cu ursu si in acelasi timp imi multumeam ca nu ma uit la filme de groaza, pentru ca altfel ar fi fost grav ! Singura consolare erau cantecele pe care le urlam cu toate fortele in speranta ca daca facem galagie nu vine ursu si asa mai uitam de frica. Bineinteles ca au fost si cateva momente in care mi s-a taiat rasuflarea, de exemplu cand ne-am oprit in mijlocul padurii pentru ca pierdusem marcajul si cand am intors capul in stanga am vazut o ditamai cruce gri, zisa si Crucea Talienilor dupa imaginatia mea. Nu vreau sa-mi amintesc ce fior m-a trecut in momentul ala ! In schimb mi-a placut cantecul lui Lapu... nu mai stiu cu ce era, stiu doar ca tipam toti dupa el cat ne tineau plamanii si ca de fiecare data cand incepea sa cante ma simteam mai in siguranta si ma gandeam ce o sa mai radem de panica asta cand vom ajunge acasa si ce bine o sa fie cand vom iesi din padure !

Dupa mult timp (nu stiu daca chiar a fost asa de mult sau doar ni s-a parut noua pentru ca era tarziu, nu stiam unde mergem, unde ajungem, daca ajungem etc), am zarit o luminita si apoi am si ajuns la prima urma de civilizatie. Tin minte ca am trecut peste un pod de la o hidrocentrala si a zis cineva ca daca am vedea partea plina a paharului am fi fericiti ca podul nu e rupt. Asta a fost o replica memorabila pentru mine ! Am rasuflat mai linistiti cand am intalnit si niste oameni pe care i-am rugat sa ne umple un bidon de apa (nu mai bausem apa de ceva timp) si care ne-au spus ca daca mai mergem nu mai stiu cati km o sa ajungem in asa zisul Satic. Si am mers in mintile noastre zeci de km, am ajuns in Saticul de sus de sus, in Saticul de sus de mijloc, in Saticul de sus de jos, apoi in Saticul de jos de sus, Saticul de jos de mijloc etc, ni s-a spus ca exista vreo 3 pensiuni unde putem manca ceva cald si putem sta sa vedem mult-doritul meci, pensiuni pe care le-am cautat 1 ora pe o distanta de 500 de m si bineinteles ca nu erau deschise, pana la urma ne-am dat batuti si ne-am asezat pe un gard sa mancam totusi niste resturi. Acum ca ma gandesc era foarte funny cum stateam toti 8 ca pinguinii unu intr-altu si ne mai si certam din cand in cand pentru ca bineinteles nu ne era foarte bine la ora 00 :00 inghesuiti pe un gard, in frig, dupa ce cautasem nush cat mirajele de pensiuni si nici nu vazusem meciu :-o

Am aflat ca urma sa vina cineva sa ne ia cu masina si sa ne duca in Rucar (unde trebuia sa ajungem de fapt) insa abia peste vreo 2 ore, asa ca, infrigurati fiind, am plecat mai departe si ghici ce : dupa cei asa zisii 2 km, care sunt convinsa ca numai 2 km nu erau, am gasit in sfarsit o pensiune deschisa : Pensiunea Papacabana ! Acolo ne-a intampinat un nene cu 2 dulai urati care s-au luat de catelusii nostri si i-au alergat prin jurul nostru, moment in care am simtit la propriu ca fac pe mine de frica ! In schimb am fi putut sta acolo si ni s-ar fi facut chiar si de mancare, insa tot ce am vrut a fost cate o bere pentru fiecare, jos, pe iarba, in dreptul gardului. Eu am fost chiar si la toaleta unde era asa de cald si de bine si mirosea atat de frumos si era apa calda, probabil cel mai asteptat « dus la toaleta », dupa care m-am intors la ceilalti si am primit mult ravnita bere, the best beer ever !!

Vrand-nevrand ne-am continuat drumul, insotiti in continuare de cei 2 catelusi care mi-au intrat pe sub piele pana la urma si carora, apropo, le- am pus numele Vulpitza si Marean Iordanescu (vulpitza ca vulpitza dar de ce Marian Iordache ???). In continuare cantece, dar parca de data asta erau mai faine si cantate mai cu viata, am ajuns in Cheile Dambovitei cred si apoi ne-am intalnit cu salvatorii nostri care ne-au dus frumusel cu masinile pana in Rucar. Si da, am trait sa o spun si p-asta : am fost impresionata de cainii aia, mai ales cand i-am vazut cum alergau dupa masinile in care urcasem noi si cum au sarit amandoi pe mine cand m-am dat jos din masina.

Am ajuns la destinatie, ne-am spalat, am mancat chipsuri, am baut diverse, am facut 24 de ore de nesomn, dupa care am cedat si ne-am retras la caldurica. Spre mirarea mea cu greu am adormit, vedeam numai prapastii cand inchideam ochii, dar a fost bine, cu exceptia faptului ca am deschis ochii de dimineata si am vazut scris mare « fizica ».

In mai putine cuvinte… a fost interesant ! Cand mai mergem pe munte cu Tudor si cu Seba ?

Un La Multi Ani mai mult decat obosit