Ceai de portocale si scortisoara
O carte mult prea trista dar mult prea frumoasa

Ea sta din nou pe fotoliul ei preferat si priveste pe geam. Primavera ei incepe cu ninsoare, cu fulgi mari si zglobii, dar care se topesc de indata ce ating pamantul. I-ar placea ca macar acum sa simta bucuria iernii, senzatia din copilarie pe care o traia an de an cand alerga prin zapada, cadea, se ridica si o lua de la inceput, mereu cu zambetul pe buze. Atunci nu simtea frigul si nu-i pasa de nimic, pentru ca atunci era doar un copil si tot ce stia sa faca era sa dea frau liber imaginatiei si sa se joace.

Acum iluziile s-au spulberat si din rasete a mai ramas doar ecoul care se aude ca de undeva departe. Pana si troienele de zapada au ramas ratacite in vremurile alea. Iar ea a crescut pe acelasi fotoliu, unde acum se simte singura, chiar daca in jurul ei sunt o multime de oameni care sustin ca o iubesc. Dintre toti, cel mai sincer e ala mic, care mereu stie cum sa sara la ea in brate si cum sa o stranga tare tare, din toata inimioara lui, care pe cat e de mica pe atat e de valoroasa.